Strada Tribunei, şi ea printre cele mai vechi străzi
O ştim cu toţii de strada Tribunei. Face parte din categoria de străzi sibiene al căror denumire are sens: aici a fost sediul Tribunei „lui Slavici” care, cumva, e strămoaşa noastră (deşi, am anumite îndoieli confirmate cu privire la aspectul acesta) . Este una dintre cele mai vechi străzi din Sibiu, ea apărând pe prima hartă a oraşului, cea a lui Visconti de la 1699. Prima denumire a ei a fost „Wergass”, pe la 1500, nume care în principiu şi fără a fi specializat, pot spune că poate fi orice, pentru că pe atunci fiecare caligrafia cam după bunul plac. Dovadă este că denumirea străzii a evoluat pe două ramificaţii: Quer/Zwerchgasse – strada de legătură, de răscruce (la cum am tradus eu aşa, pe stângăcie, nu garantez acurateţea), după cum era numită la 1643, 1751 sau până la 1919, cu „grosse” înainte sau nu („marea” stradă a..) sau Gewehrgasse – Strada Armelor (de foc), tot cu „grosse” înainte sau nu, după cum a fost numită pe la 1636 sau pe la mijlocul secolului al XIX-lea. Probabil ca să nu se mai complice lumea cu etimologia, după ce Transilvania a trecut sub guvernare românească, numele i-a fost schimbat în „Tribunei”. Comuniştii l-au lăsat aşa pentru că nu era periculos politic: chestia cu „Tribuna” se încadra perfect în ideile acelea cu lupta poporului român pentru emanciparea de sub dominaţia austro-ungară (ceea ce era chiar real) şi de ridicare a nivelului cultural al aceloraşi români (ceea ce iar era real). Cu o excepţie în anii ’20 când s-a numit Poplăcii (care era logica, nu am înţeles strada duce spre Poplaca la fel cum duce spre Stockholm), Tribunei a rămas aşa sub toate regimurile: regalist, fascist, comunist stalinist, comunist ceauşist, de tranziţie iliesciană sau nu până la cel „european”.
Strada era una din cele cu importanţă din centrul oraşului, aici fiind multe „locaţii” frecventate de sibieni. Pe Tribunei era cinematograful „Arta”. Erau restaurantele Ada-Kaleh şi „Union”, coaforul, librăria, fotograful sau biroul de copiat acte. Pe Tribunei mergi şi vii la/de la Catedrală. Tribunei face legătura dintre cele două artere „surori” ale centrului Sibiului şi Oraşului de Sus, Bălcescu şi Mitropoliei. Deci aveai ce face acolo. Ai şi acum chiar dacă nu e locul ideal pentru a face fotografii de vacanţă.
Str Tribunei, partea agitată: dus
Intru pe Tribunei pe după blocul cu fostul ACR, fost shop, fost sediu PSD, probabil cel mai interesant bloc din Sibiu. Paradoxal, acesta nu strică prin nimic aspectul străzii, deşi este ceva nou amplasat într-un loc vechi. Veche este şi mâzgăleala cu graffiti şi mă tot întreb dacă cineva a fost amendat sau nu pentru asta, că de regulă „semnăturile” sunt cam aceleaşi prin tot oraşul. Aş pune întrebarea asta şi oficial dar mi-e să nu aştept şi răspunsul ăsta până la următoarea eclipsă de soare, cum a fost cazul cu alte chestii. Ca un detaliu, blocul acesta avea, pe vremuri, piscină sus, pe acoperiş. Pe partea dinspre Tribunei a blocului, pe aici era o croitorie, iar acum e un magazin din seria „Mandarin” unde printre altele, au adaptoare multitensiuni, de la 2 la 12 volti, dacă vă interesează asta. Înainte de construirea blocului, aici era o casă cu un pasaj care te ducea în parcul ASTRA şi având un „perete” din zidul cetăţii. Aici funcţiona cârciuma „La Porumbel” (spre p. Unirii) urmată de bodega Petru Moga, spre Tribunei). Şi e abia doar începutul, strada fiind, după cum voi vedea, una cârciumă-friendly. Următoarea clădire e tot un bloc interbelic, „frate” cumva cu primul dar mai sec ca aspect. Aici mă lovesc iar de amintirile Sibiului comunisto-ilegalist. Asta pentru că aici a locuit dr. Adalbert Kornhauser, membru al grupării Paneth, despre care am mai scris când am făcut referire la străziule Lupaş şi Blaga. O altă amintire a locului este cea a fostei librării fără nume, „botezată” sec „Librăria Nr. 9”. Îţi poţi da seama simplu unde a fost, doar numărând pătratele de culoare închisă de deasupra vitrinei: opt. Pentru că aici erau montate literele firmei luminoase: „LIBRĂRIE” – opt litere. Tot pe aici a mai fost o unitate de marochinărie şi un coafor, de care nu-mi mai amintesc. Acum e un magazin de bijuterii şi unul de optică medicală.
Urmează sau ar fi urmat vechea cafenea „Ada Kaleh”, fost restaurant „Metropol” în perioada interbelică (pe partea dinspre Parcul ASTRA era faimosul restaurant-terasă „Stadtpark”). Acum, conform unei mode ciudate, au rămas doar zidurile de la faţadă care au devenit baza unei construcţii care mie nu îmi spune nimic, plus că se ambiţionează să nu fie gata. Îmi amintesc că, la cum arăta, s-a muncit mult aici ca vechea casă să devină o dărăpănătură numai bună de demolat. După ea, o casă „bloc”; cu două etaje, model secol XIX, cu alură oficială austro-ungară, care comunică prin curte cu „omoloaga” ei de pe str. Ioan Lupaş.
Mergem mai departe şi, la o casă care nu excelează prin ceva, ne amintim că aici era lacto-barul (fost cârciumă) „Negoiul”, cunoscut cumva şi ca „barul sportivilor” (adică era o legendă urbană care spunea că sportivii nu consumau alcool, doar lactate, deci era nevoie de un local special al lor unde să consume lactate şi „mâncare de sportivi”). Următoarea clădire este una din categoria celor interesante, prin două detalii. Primul, că intrarea boltită a fost zidită şi reamenajată parţial ca spaţiu de ceva (atelier, magazin mic). Al doilea este ornamentul metalic de pe acoperiş, care reprezintă,o roată (de tors?). Aici, în perioada interbelică, era alt restaurant, „La Opriş Moise”, apoi cel al lui Ilie Morar, apoi al lui Irene Better, până la urmă funcţionând sub o denumire pe care pe mulţi acum i-ar băga în spaime: „La Tricolorul Românesc”.
Faci un pas şi te loveşti de cea mai faimoasă vitrină din Sibiu, cu acel „Mă gândesc la ea”. Dincolo de uşă, de regulă închisă, pare a fi o expoziţie. În ciuda acestui aspect, clădirea este frumoasă şi ornamentată destul de discret. Nu la fel de discret este împodobită casa (aproape palat) de lângă. Este una dintre cele mai impunătoare clădiri de pe stradă, poţi să stai să o admiri spre mirarea celor care trec pe lângă tine care cred că ori eşti un apucat, ori pândeşti pe cineva, ori eşti de la imobiliare. Ea a dat, indirect, numele străzii, pentru că aici a fost redacţia Tribunei lui Slavici, cel care se răsuceşte în mormânt (conform teoriilor conspiraţioniste ale unora) când mă apuc eu de scris chestii. Tot aici a fost un timp şi redacţia gazetei „Foaia PoporuluI”, al cărui nume nu putea fi dat străzii pentru că „str. Foii Poporului” sună cumva ciudat. Lipită de ea este o clădire mai mică, doar cu un etaj, pe poarta căreia scrie „Ştiinţescu Hub”. Lângă ea, o alta, şi mai mică (dar mai veche), unde acum avem un birou Tursib. Locul a avut celebritatea sa la un moment dat, când aici funcţiona barul „Caribic”, cunoscut prin faptul că aici a fost un punct „nodal” prin 2001 într-o afacere cu trafic de droguri, destructurată de poliţie. A fost vâlvă mare în oraş atunci. Lângă, un supravieţuitor al anilor ’90: magazinul alimentar.
Scuze că am luat-o aşa pe bucăţi, dar sunt lângă legendarul, la vremea lui (adică până nu demult) atelier de reparaţii şi de confeţionat încălţăminte: „La Pantoful Uriaş”. Turtită la modul „Între două nu te plouă este o casă cu două etaje, cu ferestre în patru canaturi, construită în interbelic. Cu un mastodont arhitectonic care are intrarea de pe Mitropoliei, se termină porţiunea „de succes” a străzii Tribunei, partea comercială a ei.
Str Tribunei partea agitată: întors
De aici bifăm drumul „întors” pe strada Tribunei. Pe partea opusă, avem clădirea Arhiepiscopiei şi a Tipografiei Arhidiecezane, dar care „ţine” de Mitropoliei. Cert e că una dintre intrări este zidită. După ea, ceva asemănător, cam sobru, dar încadrabil în peisaj. La nr.12 (ca să îţi fie mai clar, deasupra porţii sunt două plăcuţe cu numărul casei, era, dacă nu îmi face memoria feste, faimosul „Birou de copiat acte”, unic prin zgomotul maşinilor de scris care… copiau acte înainte de apariţia aparatelor xerox sau a scanerelor. Era şi asta o meserie din care cineva îşi lua pâinea zilnică. Acoperişul este mansardat în original, „nu pe stil nou”. Casa de lângă ea este mult mai veche decât pare (sec XVIII-XIX), interesant fiind nivelul superior care probabil era o magazie. A, şi gura de ventilaţie din stânga.. Aici a fost, un timp, tipografia lui Octavian Veştemean.
„Monotonia” arhitectonică este spartă de casa, aceea verde, care are intrarea de pe Xenopol şi care nu seamănă cu nimic de aici de pe stradă. Asta nu la modul deranjant, ci dimpotrivă. Privind ornamentele de pe faţadă, te întrebi dacă acum o mai exista vreun super-meşter care să facă aşa ceva şi mai ales cât ar cere. Tot aşa, o parte pe Tribunei şi o parte pe Mitropoliei, este construcţia de la nr. 8 care, chiar dacă e de fapt casă, arată ca un bloc interbelic. Aici a stat directorul fabricii „Areka” rebranduită mai târziu la modul proletar ca „7 Noiembrie” acum „Mondex”. Aici a mai funcţionat Sfatul Popular Raional Sibiu, un fel de mini-consiliu judeţean în perioada când comuniştii au impus împărţirea teritoriului după metode sovietice, cu regiuni şi raioane. Asta ca să nu credeţi că regionalizarea este cine ştie ce invenţie actuală.
Perla coroanei de pe strada Tribunei e, incontestabil, unde acum este Direcţia de Cultură şi Muzeul de Artă Contemporană. Clădirea a fost construită la 1901, aici funcţionând faimoasa cafenea „Unicum” a lui Kirschner, o adevărată instituţie de consum. Aici s-a ţinut, printre altele, primul congres al sindicatelor, în 1922 (era şi o placă memorială, acum nu mai e). Tot aici a avut loc, în 1939, o bataie monstruoasă între saşii nazişti şi saşii ne-nazişti (despre care am scris), şi alte evenimente. „Unicum” a rezistat ca restaurant, berărie şi sală de nunţi până după 1990, când locul a devenit sediu Bancorex, cu toate „inovaţiile” interioare care şi acum se pot observa. Intrarea avea deasupra două halebarde metalice, şi nu ştiu cum şi pe unde, la subsol era un bar cu flippere. În dreapta era faimosul cinematograf „Arta”; fost „Capitol”, fost „Timpuri noi”, fost „Tineretului”, care avea chiar şi balcon la un moment dat. Luai bilete de la casieria aflată la parter, apoi urcari nişte scări multe până la etaj, unde intrai în sala de cinema (care încă mai există, deşi are altă destinaţie, şi se vede din holul de la Cultură).
Clădirea a fost pocită prin anii 2000 de un experiment de artă contemporană ale cărei urme se văd şi acum sub tencuială şi pe un horn, care a reuşit să genereze un scandal destul de consistent pentru un oraş de regulă liniştit.
Apropo de cinematograf, interesant era că ieşirea de la film se făcea pe nişte scări mai ascunse, unde pe pereţi erau afişe vechi (unul la „Unchiul meu”, o comedie franţuzească de geniu) şi ajungeai în curtea casei vecine, de unde ieşeai pe poartă. Am vrut să mă uit aşa, spre reamintire, dar poarte este închisă de obicei. Casa de aici este una „cuminte”, cu un etaj, iar la parter era un faimos „Coafor” şi un magazin de chestii textile mai puţin faimos.
Ultima casă este una interesantă. Chiar dacă pare originală, ea a fost modificată şi aproape reconstruită după 2005. Interesant era că, în vremea şantierului, la nivelul subsolului se vedeau mai multe „tuneluri” zidite. Nu cred că au fost cercetate de cineva, nici să fi solicitat cineva aceasta, nici să fi impus cineva aşa ceva. Erau anii de dinainte de 2007, în care totul era permis. Plus că era grabă mare cu 2007. Totuşi, lucrările la clădire şi ceea ce s-a construit după, nu au lezat cu nimic – spre deosebire de actualul fost „Ada Kaleh” – aspectul străzii.
Strada Tribunei, dus-întors pe partea ei liniştită
De la str. Mitropoliei până la intersecţia cu străzile Bastionului, Centumvirilor şi Conrad Haas, este cu totul altă stradă, chiar dacă oficial ea se numeşte tot Tribunei. Exceptând inevitabilele locuri de parcare care strică peisajul (asta e, ştiu că nu vă place ideea, dar nu am ce face) strada poate fi oricând clasabilă la categoria de cele mai frumoase. E o stradă veche care arată a veche. E în pantă, ceea ce îi creşte atracţia, şi duce spre locuri superbe ale oraşului, cu potenţial turistic, dar cu trafic demenţial care nu le mai face aşa de superbe. Clădirile nu mai sunt chiar aşa de amestecate ca stil (deşi sunt) şi majoritatea sunt vechi şi, cu trei excepţii, mai puţin monumentale.
Pe stânga este laterala casei aceleia de pe Mitropoliei cu statuete în casa scărilor şi o curte superbă, unde, un timp, a fost un centru pentru refugiaţii ucraineni. În dreapta, o clădire cu două etaje şi „turnuleţ” pe colţ, cunoscută tuturor ca locul unde era magazinul de peşte şi produse din peşte „Delta”. Multă vreme rămas aşa de abandonat încât zici că era conservat „în situ”. Acum, aici este sediul Agenţiei Naţionale pentru Pescuit şi Acvacultură, deci cam tot ceva cu peşti. Spre Tribunei, un graffiti al lui NARV (apropo, când plăteşte şi repară TOATE vandalizările aduse oraşului?). A, clădirea a găzduit o serie întreagă de restaurante: al lui Michael Heidel, al lui Luise Sehner, apoi cel numit „Visul de aur” urmat de „La Moţu”.
Urmează două case gen „Oraşul de jos”, cu porţi originale, din lemn, una cu motiv solar, deseori întâlnit la Sibiu. Următoarea casă este deja cu nume, o placă memorială cu date greşite spunând trecătorilor complet neinteresaţi de asta că aici a stat un timp Emil Cioran. Mult mai interesante decât faptul că pe aici a trecut Cioran, sunt detaliile: nişte capete de Mercuri mici care încadrează ferestrele, plus câte o siluetă umană încadrată de doi cai destul de frumoşi. Prin ele, casa aceasta este unică în Sibiu
O altă casă interesantă este următoarea. Dublu etajată, are şi ea intrarea originală transformată în spaţiu comercial, fapt petrecut pe la începutul secolului XX.. Aici poţi vedea şi cum a „evoluat” numerotarea străzilor: acum este nr. 26, înainte era nr 30. Se pare că strada asta mică şi liniştită a fost gazdă primitoare pentru restaurante, aici fiind, tot în interbelic, restaurantul „La Verdun”, care, ulterior şi cu alt nume – Restaurantul Nicolae Armenean, a fost printre primele cu program non-stop. Probabil vecinii erau super-încântaţi de aspectul acesta inedit.
La nr.28 este, la fel, o casă interesantă, la care cel mai atractiv element este grilajul de la uşă şi ferestre, încadrabile la categorie „opere de artă”, deşi am văzut prin oraş chestii şi mai şi. Casa de la nr. 30 nu excelează prin ceva decât că este veche, dar după ea urmează o casă unică în oraş, chiar dacă din simplul motiv că ea se află pe două străzi şi prinde tot colţul. Se vede că iniţial erau taici rei locuinţe lipite între ele, destul de vechi, din secolul XVIII. O fereastră de la demisol avea obloane de o construcţie unică (probabil erau şi priginale) dar prin 2012 au fost înlocuite cu ceva carea duce a vechi, dar nu e, ca dealtfel şi uşile. Este una dintre puţinele case care „îmbracă” semicircular un colţ de stradă. A şi aici a fost un restaurant, „La Hunedoreanu”, ulterior Iosif Radu. Ceea ce te face să cugeţi că Sibiul era mai tare ca acum în materie de instituţii din acestea de mâncat şi de băut. Şi pun pariu că nici preţurile nu erau aşa de uluitoare ca acum.
Ne întoarcem pe trotuarul celălalt, pe lângă o casă-bloc interbelică, urmată de o casă simpluţă dar cu etaj, care are nişte jardiniere interesante la ferestre. De nr. 33 mă leagă multe amintiri plăcute la propriu, aici fiind mai demult (dar nu prea) restaurantul „Masa Românilor”, unul dintre cele mai liniştite şi mai decente localuri de acest fel, unde fugeam şi eu să mănânc când eram pe „tură lungă” la ziar. Aveau un rachiu din acela adevărat, iar ciorbele erau excelente. Lângă ea, o casă cu flori la ferestre, din aceeaşi serie de „casă liniştită cu un etaj”, cum sunt multe în Sibiu. Intrarea a rămas neschimbată de pe la finele secolului al XIX-lea deci a prins şi anii 30-40 când aici era cofetăria lui Felix Widmann. Lângă ea, la nr 29, era restaurantul lui Adalbert Weiss.
Urmează a treia clădire impunătoare a străzii, a cărei curte este comună cu cea a „surorii” ei de pe strada Ioan Lupaş. Curtea era – ultima oară când am călcat pe acolo – impresionantă, la fel etajele ce aveau „balcon” din acela de trecere pe toată lungimea, numit „cursivă” parcă. Probabil cea mai veche casă de pe stradă este aceea ascuţită, de fapt două clădiri cu o poartă comună, restaurate prin 2013 sau 2014, că înainte le ştima cam de dărăpănate. La renovare, de sub tencuială s-a recuperat o placă de asigurare de la „Transsylvania”, versiunea veche, că cea nouă era încă în dreapta porţii. Câţiva paşi şi gata, s-a terminat strada „ţintă” a plimbării noastre.
Concluzii: strada e cu „dublu standard”.Adică o stradă normală din centru care e prea înghesuită ca să mai fie şi frumoasă şi foarte circulată ca să ai timp şi loc să o admiri cu tot ceea ce oferă ea (că oferă!) şi prea comercială ca să fie şi liniştită.
Este continuată de o stradă complet diferită şi ca aspect şi ca atmosferă, care cu puţine eforturi, poate concura la un loc „must see” pentru cei care vizitează Sibiul. Mie, partea aceasta îmi place mult, păcat că este cam scurtă comparativ cu cealaltă. Deci, dacă pe prima porţiune te duci din obligaţie, pe a doua neapărat trebuie să mergi din plăcere. Mai ales în serile calde de vară, în weekend, când e mai linişte şi fiecare om e acasă, la televizorul lui.
Centrul chiar dacă e centru şi umblat, îţi oferă multe surprize…
PS: datele şi detaliile cu privire la destinaţia clădirilor menţionate aici au fost posibile graţie volumului „Istoria clădirilor comerciale ale Sibiului 1790-1990. Oraşul de Sus”, de Marian Bozdoc, căruia îi mulţumesc din nou şi pe calea asta. .