Pe Valea Hârtibaciului, în Agnita, se află un centru de echitație numit, condus deRoxana Hădărean . Povestea din spatele acestui nume este una intensă, marcată de dificultăți financiare, comune aproape oricărui sport din România, dar și de momente cu reușite care merită aplauze.
Roxana a crescut în București, însă spune despre ea că este „trei sferturi ardeleancă și un sfert olteancă”. În urmă cu zece ani a renunțat la agitația și ritmul alert al Capitalei și și-a găsit liniștea în Agnita, urmându-și visul de a construi un loc dedicat cailor.
Este absolventă a Facultății de Informatică Economică din cadrul ASE și, timp de mai mulți ani, a lucrat ca freelancer în IT, îmbinând munca în domeniul tehnic cu pasiunea pentru cai. Treptat, echitația a devenit centrul vieții sale.
Astăzi, aproape tot timpul îi este dedicat micului centru de echitație și cailor. Timpul liber, care „nu prea mai există”, spune ea, îl petrece atunci când poate urmărind un film sau citind.
A ajuns cu totul întâmplător să călărească, însă a fost dragoste de la prima clipă petrecută în șaua calului: „Mie mi-au plăcut dintotdeauna animalele, implicit și caii, dar nu am ajuns în preajma lor decât pe la 12-13 ani. Înainte de a mă îndrăgosti iremediabil de cai, desenam, scriam și citeam. Într-o seară o cunoștință de-a lui tata a venit în vizită și a văzut că eu și sora mea desenam cai. Atunci ne-a zis că dacă ne plac caii ne duce să călărim. Era primăvară și vremea era destul de schimbătoare așa că am așteptat momentul respectiv cu nasul lipit de geam sperând să fie vreme bună.
Am încălecat prima dată la clubul Olimpia din București pe Samurai, un cal pur-sânge englez negru destul de în vârstă care a murit câteva luni mai târziu din nefericire. Sora mea, mai mică cu 5 ani, nu a mai continuat să călărească după acest moment, eu însă nu m-am putut despărți de cai. Erau anii 90, situația economică era dificilă și caii de la Olimpia erau slabi și prost îngrijiți din cauza lipsei banilor. Atunci mi-am petrecut prima dată sărbătorile de iarnă alături de caii pentru că îngrijitorii lipseau”.
Olt, calul purtat în inima antrenoarei
Ulterior, s-a transferat la CSA Steaua, unde a întâlnit primul cal care i-a intrat cu adevărat în suflet. Olt era un armăsar CSR (cal de sport românesc), cu doi ani mai mare decât ea.
Olt era considerat un cal dificil, de care nimeni nu se atașase în tinerețe și se afla de mult pe lista de reformă. La acea vreme, caii nu erau pensionați, ci retrași din activitate, de cele mai multe ori fiind sacrificați, rareori ajungând să-și trăiască bătrânețea îngrijiți și iubiți.
„Avea 18 ani când am început să-l încalec și a trăit până la 24 de ani, ultimul an din viață petrecându-l în grija mea la un club privat. Între mine și Olt s-a creat o relație deosebită, l-am iubit foarte mult și nici acum nu pot povesti despre el fără lacrimi în ochi deși au trecut 22 de ani de când a murit. Alături de Olt am câștigat primele medalii în campionatul național la dresaj: argint la Juniori în 1999 și bronz la seniori Kür– nivel Sf. Gheorghe în 2000. Visul oricărui călăreț de dresaj este de a ajunge să concureze la nivelul la care poate prezenta o progresie de dresaj pe muzică astfel încât să pară un dans ecvestru. Pe vremuri probele respective se numeau Kür, în prezent poartă denumirea de Freestyle. Mișcările de dresaj sunt impuse, dar fiecare călăreț își alege coregrafia și muzica. Alături de Olt am câștigat primele medalii, am învățat mișcările de dresaj avansat, de nivel internațional, am evoluat într-o probă de dresaj pe muzică pentru prima dată, dar mai presus de toate Olt m-a învățat ce însemnă loialitatea și generozitatea. Olt mi-a fost incredibil de loial, refuzând să evolueze cu alt călăreț. Acest lucru m-a determinat să fac orice mi-a stat în putere să-l scot de la Steaua când i-a venit rândul la reformă ca să-i pot oferi bătrânețea pe care o merita, deși nici eu nici familia mea nu aveam resursele necesare la acea vreme. Dar am reușit. După plecarea de la Steaua, Olt a mai trăit 1 an, îngrijit cât de bine am putut, iubit la maxim și a murit în brațele mele fără să sufere inutil”, povestește Roxana.
Echitația nu este doar o pasiune, ci un mod de viață
Au trecut peste 30 de ani de când Roxana s-a urcat pentru prima dată pe un cal și a descoperit legătura specială care se creează între om și animal, precum și senzația că îi împrumută din puterea și agilitatea sa. Deși își dădea bursa de școală pentru vitaminele injectabile pentru cai, Roxana nu a încetat o clipă să renunțe la iubirea pentru aceste necuvântătoare.
„Anii de început au fost marcați de neajunsurile de la cluburile de stat, în special îngrijirea deficitară a cailor. Am suferit mult din aceasta cauză alături de caii pe care îi iubeam. Bursa de la școală și facultate o cheltuiam pe vitamine injectabile pentru cai, singurele disponibile pe atunci. Apoi au apărut cluburile private de echitație, dar costul unui cal de sport și întreținerea lui erau prohibitive. Au urmat ani de eforturi și sacrificii ca să am calul meu, să îl pot întreține și să mai am timp și să îl antrenez. Acum am micul meu centru de echitație, câțiva cai de școală pentru copii, 3 cai de concurs și 2 tineri pentru viitor. Efortul și sacrificiile au rămas, ne luptăm să supraviețuim financiar în ciuda rezultatelor din ultimii 3 ani, nu avem vreun sponsor sau altă susținere financiară decât propriile resurse și propria muncă”, adaugă antrenoarea.
Anul 2025, între pierdere, adaptare și un nou început
Anul competițional 2025 a fost unul plin de contraste și surprize. A început dureros, cu pierderea neașteptată a lui Captain Jack, fostul cal de concurs, antrenat de la zero și extrem de apropiat sufletului ei. Ulterior, în viața Roxanei a apărut Benny (Benjamin Caniceira), care a devenit, neașteptat, noul cal de concurs și s-a impus rapid ca un partener de încredere. Benny, cu o experiență de zece ani în Working Equitation la nivel european și mondial, a fost achiziționat inițial ca „schoolmaster” pentru Sebi, cel mai avansat elev al centrului, cu obiectivul calificării la Campionatul European pentru Juniori și Tineret. După rezultate foarte bune obținute în competițiile din țară, inclusiv câștigarea campionatului de iarnă la nivel Mediu, etapa de calificare din Austria a arătat însă că presiunea competițională devenise prea mare pentru cal, în ciuda experienței și a vârstei sale. Ca urmare, a fost luată decizia schimbării disciplinei către dresaj, o ramură mai armonioasă și mai previzibilă, adaptată mai bine nevoilor și potențialului lui Benny.
Schimbarea de disciplină s-a dovedit un real succes. În luna iunie, a obținut prima victorie la nivel de Seniori – Sf. Gheorghe, rezultat care i-a adus și selecția în lotul național. În septembrie a urmat debutul internațional și prima evoluție în echipa României, concretizată cu medalia de bronz la Echipe Seniori și locul șase la Individual, având al doilea cel mai bun rezultat din echipă. Anul s-a încheiat în noiembrie cu câștigarea Campionatului Național de Dresaj la nivel Seniori – Sf. Gheorghe, primul său titlu de campioană națională.
Un an de succes și pentru elevii antrenoarei
Anul 2025 a fost unul de succes și pentru elevii săi: Sofi și poneiul My Sunshine au obținut medalia de bronz la Cupa Balcanică de Ponei și titlul de vicecampioni naționali la Dresaj Ponei, iar Thea, alături de același ponei, a devenit campioană națională la Working Equitation, nivelul Novici Copii.
Tot anul trecut, Sebi a debutat cu succes în concursurile de dresaj alături de Eros, un cal talentat, dar încă tânăr și neexperimentat. De asemenea, Ami, una dintre cele mai tinere sportive ale centrului, a avut un debut reușit în competiții împreună cu noua sa parteneră, poneița Starlight, cu care sunt deja conturate planuri importante pentru perioada următoare.
„Satisfacția este imensă. Copii care sunt acum pe podium au fost inițiați de mine de la zero. Atât în cazul cailor, cât și al tinerilor călăreți, nu rezultatul final în sine este scopul, nu medalia sau titlul, ci transformarea, călătoria. Să poți transforma un copil dintr-un începător ezitant într-un călăreț elegant și sigur pe el în concurs este un dar minunat. La fel și cu caii, pe măsură ce avansează în antrenament se transformă, devin mai frumoși, mai eleganți, mai încrezători. Concursurile nu sunt un scop un sine, ci un mijloc de a verifica și întări parteneriatul dintre cal și călăreț, un instrument pentru a-ți depăși limitele și a te perfecționa”, spune mândră, Roxana.
Pregătirea pentru competiții într-un centru dintr-un oraș mic precum Agnita presupune un program riguros și constant: „În timpul școlii copiii vin la antrenament de 2-3 ori pe săptămână, iar în vacanțe aproape zilnic. De antrenamentul cailor, inclusiv caii copiilor, mă ocup eu de 4-5 ori pe săptămână. Avem un teren de antrenament de aceeași dimensiune ca cel de concurs. La dresaj acest lucru este foarte important. Terenul este exterior, așa că antrenamentele se fac obligatoriu la aer curat, deci depindem într-o oare care măsură de condițiile meteo. La Equidor oferim lecții de echitație pentru copii și adulți, atât pentru inițiere și agrement cât și pentru performanță în disciplinele dresaj și working equitation. Oferim de asemenea servicii de pensiune și antrenament pentru cai, precum și plimbări călare în natură, programe personalizate de inițiere și antrenament, precum și tabere de echitație pentru copii. Eu mă ocup de majoritatea acestor activități personal”.
Susținerea financiară, cea mai mare provocare
Cea mai mare provocare pentru un centru de echitație de performanță în România rămâne susținerea financiară. Performața nu poate fi realizată „part-time”, iar echitația este un sport costisitor, adesea perceput ca fiind de lux.
„Proiectul meu la Equidor încearcă să facă performanța accesibilă copiilor talentați. Cheia acestui proiect sunt caii bine antrenați. Majoritatea cailor pe care au evoluat copiii sunt ai mei, ceea ce înseamnă că pentru a evolua la nivel național și internațional nu e nevoie să își cumpere propriul cal deja lucrat, lucru care este prohibitiv pentru majoritatea, un cal de concurs costând de la 20.000 euro în sus. De asemenea identific cai neexperimentați, dar cu potențial pe care îi antrenez de la zero. Acesta a fost și cazul lui My Sunshine, un ponei pe care l-am cumpărat în februarie 2024 fără vreo experiență la dresaj și care în septembrie 2024 a evoluat alături de Sebi la Campionatul Balcanic de Dresaj din Turcia cu rezultate remarcabile având în vedere lipsa de experiență a poneiului, având al doilea cel mai bun rezultat din echipa de copii a României. Sebi și My Sunshine au strălucit în 2024, câștigând 2 titluri de campioni (la Dresaj Ponei și Working Equitation Novici Copii) și unul de vicecampion la Dresaj Copii. Din nefericire Sebi a crescut foarte mult în ultimii 2 ani, devenind mult prea înalt pentru My Sunshine, așa că a trebuie să ne reorientăm spre un cal de talie potrivită”, explică ea.
Pentru părinții care se gândesc să își îndrume copiii spre echitație, Roxana spune că fiecare moment petrecut alături de cal este o investiție în educația și dezvoltarea sănătoasă a copilului. Dincolo de performanță, copiii petrec mai mult timp în aer liber, fac mișcare, își dezvoltă îndemânarea și învață responsabilitatea, deoarece echitația începe cu îngrijirea calului. Contactul zilnic cu animalul îi ajută să înțeleagă mai bine viața și natura, oferind un echilibru necesar într-o perioadă în care tehnologia și viața artificială din mediul urban îi îndepărtează tot mai mult de lucrurile esențiale, reale și vii.
Ce învață oamenii înainte să devină călăreți
Cea mai frecventă temere a celor care ajung pentru prima dată lângă cai este legată de dimensiunea acestora și de emoțiile firești pe care le provoacă. Acestea sunt depășite treptat prin lucrul cu cai de școală blânzi și bine obișnuiți cu începătorii, iar inițierea se face întotdeauna în condiții controlate, cu calul la lonjă, sub supravegherea instructorului. Roxana spune că echitația nu seamănă cu ceea ce se vede în filme: înainte de a învăța să conducă un cal, un călăreț trebuie să-și formeze echilibrul în șa. A ști cu adevărat să călărești înseamnă să poți controla calul la trap și la galop și să îl gestionezi inclusiv în momentele în care se sperie.