Împinși de sărăcie, de dorința de a scăpa de armata imperială sau pur și simplu de visul unei îmbogățiri rapide, mii de țărani și ciobani români au lăsat în urmă Carpații pentru a înfrunta necunoscutul de peste ocean.
Documentele vremii, în special paginile publicației „Foaia Poporului” din perioada 1900-1914, reconstituie o epopee a curajului, a suferinței și a adaptării. Mii de români au plecat în America, în acea perioadă, iar poveștile lor de viață au fost publicată în ziarele vremii.
Una dintre cele mai fascinante mărturii despre viața românilor sibieni în America vine din anul 1912, din statul Montana. Aici, o comunitate de ciobani din Mărginimea Sibiului, în special din Poiana, și-a găsit o nouă casă temporară.
George Suciu, un poienar aflat în al treilea an de ședere în SUA, scria redacției „Foaia Poporului” că aproape trei sute de ciobani din satul său păzeau turme imense pe câmpiile americane.
„Chiar numai din Poiana Sibiului suntem aproape trei sute de ciobani păzind turme mari de oi pe aici, prin statul Montana. Și ne plătește simbrie foarte bună, 40 dolari (200 coroane austriece) pe lună.
Așa și eu am intrat în al treilea an de când mă aflu pe teritoriul Statelor Unite din America. Vă mulțumesc pentru sprijinul ce mi l-ați dat. Că mă gândesc de multe ori la iubita mea patrie, că ce se mai întâmplă prin ea, dar până acum nu puteam afla nimic”, scria poienarul.
Se plângea însă de singurătate.
„Noi pe aicea o ducem bine, numai singurătatea aceasta e neplăcută pentru noi aicea, păzind turme mari de oi, două-trei mii de oi într-un ciopor și numai un cioban singur la fiecare ciopor. Dar așa unii dintre noi mai cetim jurnale de ne mai trece de urât prin aceste pustișaguri. E rău că prea puțini dintre românii noștri cetesc jurnale”, transmitea George Suciu din Poiana, acum în Lewis-Montana. Mesajul lui a apărut în ”Foaia Poporului” din 1903.
În 1907, ziarul scria cum a trecut Crăciunul din acel an printre sibienii din America.
„Cu inima întristată îmi aduc aminte că se apropie sfintele sărbători, și ce frumoase și mulțumitoare sunt, cu deosebire la aceia cari au fericirea de a le petrece în străvechiul nostru pământ, pe care martirii noștri strămoși l-au stropit cu scump sângele lor.
Însă nouă, acestora pe cari soarta fatală ne-a aruncat în această străinătate și ne-a depărtat de sânul țării noastre, cum se despart răsăriturile de la apusuri, sărbătorile mari și sfinte ne par că ar fi numai niște visuri.
Deoarece noi, risipiți prin mai multe colțuri ale Americii, cari nu avem preoți, nu auzim sfânta și Dumnezeiasca slujbă, nu auzim cântându-se cântarea cea dulce a praznicului: „Hristos se naște, măriți-L…”.
Noi nu auzim propovăduind-se cuvântul lui Dumnezeu, suntem ca niște oi pierdute ale turmei lui Israil, ce pasc departe de restul turmei, neauzind glasul păstorului.
Dintre noi, de bună seamă că partea cea mai mare va petrece sfintele sărbători prin fabrici și pe la diferite lucruri, ba poate că mulți nici nu mai știm când este ”Crăciun”, ”Anul nou” sau ”Boboteaza”.
Adevărată e zisa plugarului din poezia ”Movila lui Burcel”: „Că săracul n-are soare / Nici zile de sărbătoare / Și tot zile lucrătoare.””, transmitea un român stabilit în South Sharon. Citește articolul complet pe turnulsfatului.ro.