Mașina timpului există. Ascunsă într-un cotlon, prăfuită, ea dă posibilitatea tuturor celor care vor să-și înfrunte amintirile să revadă locurile în care și-au împrăștiat nechibzuit anii tinereții. Este, de obicei, o mașină de ocazie, „un bla-bla” pe care îl iei cu un entuziasm temperat. Invitația de a petrece trei zile împreună cu prieteni, dar într-un loc care mă arunca înapoi în timp, era incitantă. Nu știu ce mă atrăgea mai mult, trei zile de petrecere și relaxare cu amicii pe care îi cunoscusem acum câțiva ani prin intermediul doamnei mele sau dorința de a revedea niște locuri care încă sălășluiau în sufletul și amintirile mele. Nesigur pe rezultatul final al călătoriei „cu mașina timpului”, am plecat totuși să revăd locurile în care, acum aproape cincizeci de ani, am petrecut o memorabilă vacanță studențească.
La Cabana Padina, din Poiana Padina Strungii, pe valea superioară a Ialomiței, în Munții Bucegi, am ajuns atunci cu rucsacul în spate. Potecile de munte, drumurile forestiere, cabanele înșiruite de-a lungul apei, erau cuie cu care îmi fixasem în memorie harta munților. Dichiu, Valea cu brazi, Scropoasa, Zănoaga, Bolboci și, în sfârșit Padina. Cabana era mică pentru câte suflete se strânseseră atrase de farmecul naturii, dar mai ales al petrecerilor studențești. Nu mai știu dacă eram „blatist” sau posesor de bilet, dar semnul victoriei pe care mi-l aduc bine aminte nu mai era cu două, ci cu trei degete ridicare în sus. „Trei într-un pat”, acesta era semnul solidarității, al nonșalantei și al victoriei asupra condiției financiare a studentului. Drumețiile la Cheile Tătarului, la Peștera sau chiar la Babele se împleticesc în amintirile acelei vacanțe cu cântece studențești, beri și prietenii făcute și desfăcute la lumina lunii.
Acum am ajuns la Padina cu 4 X 4, pe un drum asfaltat, dar cu urme de suferință hibernală. Celălalt drum mai nou, care înconjoară lacul Bolboci pe partea dreapta, era încă închis. Pe câte o pancartă scria din loc în loc „Parcul Natural Bucegi-Situl Natura 2000”, dar câte un buldozer uitat la marginea drumului sau o clădire neterminată parcă spuneau altceva. Doar câteva vulpi cerșetoare, care se apropiau ca în desene animate de mașinile care încetineau, confirmau că încă sunt acolo, chiar dacă omul le sufocă cu prezența lui încet, încet. Vechea cabană Padina este închisă și scoasă la „vânzare”. Trei sferturi de secol i-au fost de ajuns, tranziția și privatizările i-au pus lațul de gât. Acum valea se înclină în fața altor gospodari ai turismului montan. Cabanele și cabanierii au dispărut pe valea Ialomiței, dar au apărut oameni care sfințesc locul. La propriu și la figurat. Dintre toți, un om destoinic a creat un colț de rai. O doamnă mămoasă, dar hotărâtă, a decis că omul se poate integra în mijlocul naturii fără să o deranjeze. Nu a construit o cabană, nici un hotel, ci „o casă” cu de toate, pentru că așa te simți la „Casa Iustin”. Deasupra poienii, în zilele senine se zăresc Babele, iar mânăstirea Peștera Ialomiței și călugării ei veghează ca spiritul să se reverse peste vale.
Locurile, deși schimbate, sunt încă acolo, dar colegii mei de acum cincizeci de ani se estompează tot mai mult în amintire. În locul lor, apar alți oameni dragi, care, ca și mine, înfruntă mașina timpului. Nae și Mircea sunt prieteni din prima zi de armata și așa au rămas până azi. Împreună cu colegii lor de facultate, atât câți au rămas, se revăd an de an în locuri minunate în care se simt ca acasă. De la Târgoviște, la Sărata-Monteoru, de la Sibiu în Țara Făgărașului, acum la Padina în Bucegi. Sunt absolvenți de IEFS, foști sportivi de performanță, campioni, antrenori de elită care știu ce înseamnă „mens sana în corpore sano” și își retrăiesc amintirile împreună. Cu pioșenie, când își amintesc de colegii întotdeauna plecați prea devreme, cu nostalgie când vorbesc despre anii de scoală, profesori, slujbe, copii și nepoți. Mașina timpului pe mine m-a dus spre tristețe, pe ei îi duce spre bucurie.
Sursa: https://cotidianulhd.ro/amintiri-dintr-un-colt-de-rai/