Bineînţeles că cel mai uşor răspuns de dat ar fi că asta este, unele străzi din Sibiu sunt frumoase, chiar cele mai frumoase, iar altele, prin grija diverşilor factori, nu. De exemplu Manejului este o stradă în principiu frumoasă dar, sincer, nu îţi vine să te plimbi pe ea. Pentru că situaţia este aici mai complexă decât în aşte locuri, sau mai degrabă complicată. Astfel că am mers ca să văd, la faţa locului, care e treaba şi dacă este aşa cum se arată. De ce Manejului ar fi fost frumoasă, cu partea aceea de uliţă lugubră (sau cum îi spune istoric vorbind) dacă nu ar fi în continuare lugubră real vorbind? Uite de ce.
Dacă e să aleg un loc din Sibiu în care atmosfera medievală ar fi la ea acasă, mult mai la ea acasă decât în zonele kitsch-turistice care apar plictisitor de mult în oferte, galerii foto şi articole ale creatorilor digitali, aceasta ar fi unul dintre ele: strada Manejului, zona cu Liceul Pedagogic şi partea ce dă în Funarilor. Porţiunea aceea, cum să zic, face strada, care şi ea este aparte faţă de alte străzi din Sibiu.
Manejului este în principiu o stradă frumoasă, chiar dacă e neglijată de parcă ar fi la cine ştie ce periferie, nu în buricul târgului. Ar putea intra oricând într-un circuit turistic şi ar putea fi promovată la fel ca alte locuri mai fericite. Ar putea şi ea să fie super-pozată de super-pozarii care fac super-poze. Dar nu. Jumătate case, jumătate zid de cetate, strada se ambiţionează să zacă în anonimat şi de aceea m-am gândit că nu i-ar strica o prezentare mai detaliată.
Manejului e una dintre străzile care, în principiu, nu şi-a modificat numele de-a lungul istoriei. Iniţial s-a numit Reitschulgasse-uliţa Şcolii de călărie, din motivul că dincolo de zid, pe unde acum se termină în principiu Casa de Cultură a Municipiului, exista o şcoală militară de călărie. Aşa îi şi spunea. Şcoala Militară Chesaro-Crăiască de Călărie. Pe scurt, manej. Nume care i-a rămas şi după demolarea clădirii care a intrat în istoria locală mai mult ca loc de „predare-colectare” a prizonierilor români din Bătălia Sibiului de la 1916. Într-o vechime pe care nu am documentat-o, porţiunea pitorească a străzii se spunea Uliţa Lugubră, probabil din motivul că localnicii nu aveau prea mult romantism în dotare. Cert este că aici nu e niciun cimitir sau alte locaţii cu destinaţii horror, exceptând criptele celor două biserici, care sunt suficient de invizibile pentru a nu contribui la atmosferă.
Trei variante de parcurs
Când intri pe Manejului dinspre maternitatea veche, ai de ales între trei oferte de parcurs. Prima, pe trotuar, pe lângă casele în stiluri amestecate, majoritatea de secol XX. A doua cale e pe carosabil, că fiind mai ferită şi având Coposu în preajmă, traficul nu e înnebunitor, deşi el există. Plus că, de la postul vechi de transformare, strada devine pietonală. Mai e varianta realizată de Primărie prin 2008, pe aleea din şanţul de lângă zidurile cetăţii, un traseu pe care, cu excepţia mea şi a câtorva căţei scoşi la plimbare, nu am văzut să treacă persoane fizice.
La intrarea în stradă, pentru a te convinge că totuşi, eşti într-o zonă istorică deşi nu sunt cafenele la fiecare poartă, ai un panou informativ în care ţi se explică unde te afli şi cum să scapi de aici, ori pentru a ajunge la Biserica Franciscanilor, cum să te întorci înapoi în centru sau cu să o iei spre gară.
Indiferent care traseu îl alegi dintre cele trei menţionate, în stânga ai casele, iar în dreapta ai zidul cetăţii. Casele sunt de două feluri, mici şi etajate şi mari şi supraetajate. Cele mici nu atrag atenţia în mod deosebit prin ceva, poate doar prin acoperişurile renovate care au cam modificat „ochii Sibiului” de nu mai arată deloc original. Interesant este că la a treia casă aceste lucarne au apărut noi, pentru că „în original” ele nu existau. Casa aceasta, de la nr. 8 (acum nu mai apare numărul) a fost, la vremea ei, unul din punctele de atracţie ale străzii şi chiar al centrului, prin bar-ul numit, sugestiv „BAR”. A rezistat din anii 90 până după 2010, după aceea fiind desfiinţat. Preţurile erau incredibil de mici, atmosfera veselă, clientela boemă, de la profesionişti ai sticlei şi cântăreţi de stradă la cercetători şi alţi oameni cu o cultură uluitoare. Aici am fugit eu în 1996 de la premiera cu „Dona Juana” la Teatrul de Stat, pentru că mă lăsaseră nervii de la atâtea urlete psihedelice pe scenă promiţând că nu voi mai călca la vreun spectacol acolo. Cel puţin până în acest moment m-am ţinut de cuvânt. Urmează apoi o poarta din aceea metal & plexi şi două clădiri interesante. Una mai veche, gen cele care sunt pe Cetăţii, şi una model bloc de anii ’60, care sunt convins că servea drept „lojă” pe vremuri ca să se uite locatarii la filmele proiectate şi la spectacolele de la Grădina de Vară. Strada este continuată de o clădire monument istoric, zice-se că e din secolul al XVIII-lea. Cert este că are un contrafort interesant şi o intrare într-o curte de unde ai o viziune superbă „din spate” asupra clădirii Mănăstirii Franciscanilor. Mai de mult am intrat şi eu acolo şi am admirat peisajul până a început să mă latre un câine din rasa „casnic”. Nu ştiu dacă oi fi încălcat vreo proprietate privată, dacă da, scuzele mele, nu era niciun indicator care să avertizeze asta.
De la carosabil la pietonal
Vechiul şi mult prea mâzgălitul post de transformare rupe strada Manejului în două: strada Bărbierilor şi tot Manejului, dar zona pietonală, care este şi cea mai pitorească. În stânga ai spatele unei clădiri – mai degrabă complex de clădiri – cu faţa(da) spre Bărbierilor şi Şelarilor cu o curte interioară de formă triunghiulară şi pe zid cu un „graffiti” istoric ce menţionează anul 1916. Apoi o îngrămădire de maşini parcate în capătul la Şelarilor, apoi zidurile spatelui fostei Şcoli 1, fostă şcoală a Ursulinelor, alături de fostul Liceu Pedagogic.
De aici începe partea aceea romantic-„lugubră” care ar fi putut face ca Manejului să fie şi ea cea mai frumoasă stradă din Sibiu. Ar fi putut face, dar nu a făcut. Ca aspect general, locul e superb: un zid vechi şi înalt care stă faţă în faţă cu zidul cetăţii şi un pasaj boltit care mai medieval de atât nici că se poate, care face legătură cu o altă stradă interesantă, Funarilor.
Aici multă vreme am crezut că sunt rămăşiţele Turnului Bărbierilor, numai că desenele de epocă şi hărţile vechi îl situează înspre exterior. Dincolo de ziduri este fostul teren de sport al pedagogicului, la care ajungeai direct din clădirea şcolii, printr-un pasaj ale cărui urme se mai văd şi acum, dar degeaba. Spuneam că locul e superb ca aspect general. Ca prezentare, poate candida la categoria „cel mai jegos loc din Sibiu”.
Pe vremurile când ceva mai încolo se serba capitala culturală, aici se arunca mobilă şi alte gunoaie. Zona dintre arcade pendula între budă publică şi dormitor de vagabonzi. Pe jos se vedeau urme de drogangeală cu legale (sper să fi fost legale juridic vorbind). Dar cel mai abject lucru este mâzgăleala cu spray. O poveste nu aşa de nouă, semnalată la infinit dar tratată cu o nepăsare uluitoare că pe aici nu plimbi delegaţiile străine ca să se uiemască de cât de fantastic e oraşul. Aici, puberii care se mai bagă în seamă au reuşit aproape să prăbuşească una dintre arcade, dar nimeni nu e vinovat şi chiar dacă nu sunt adeptul tehnicilor „Big Brother” cel puţin 5-10 camere de supraveghere ar fin ne cesare aici, că e destul zid să le găzduiască, la fel cum găzduieşte corpurile acelea de iluminat care se potrivesc ceva mai prost ca nuca-n perete.
Zidul cetăţii, în trei variante
Calea întoarsă am făcut-o cum am spus, prin şanţul de lângă ziduri, pentru ca să treacă cineva şi pe acolo. Şi în amintirea săpăturilor arheologice făcute aici în era Iohannis, săpături care au clarificat ce şi cum era cu acest zid.
Deci, Manejului este ca şi Cetăţii, o stradă cu case şi un zid de cetate. Zidul de aici este din centura a III-a de fortificaţii, şi are trei versiuni. Una originală, aflată pe la mijloc, destul de ruinată dar e infinit mai bine aşa, pentru că are aerul acela de vechi, nu de kitsch istoric local. Urmează o porţiune restaurată prost în 1976, care nu respectă aspectul original al zidului. Şi pentru ca să fie treaba oablă, mai avem o porţiune restaurată şi mai prost la intrarea în stradă. Graţie unor oameni responsabili, care s-au luptat şi cu nepăsarea din teren şi cu presiunile de la „centru”, nenorocirea a fost oprită la timp, că altfel zidul acesta nu se mai diferenţia de unul de la o pensiune de fiţe. Şi acum mai înjură unii că nu s-au terminat lucrările ca zidul să iasă aşa, fain, ca să nu mai fie vechi.
Zidul original, dacă ţii să te uiţi al el, ace câteva aspecte destul de enigmatice. Unul este că, pe o anumită porţiune, lipseşte partea boltită, ceea ce arată posibilitatea ca acolo să fi fost un turn sau altceva. Tot acolo se vede clar o intrare (de fapt ieşire) zidită care ducea în actualul parc al Tineretului.
De dincolo de zid răsar nişte copaci din zona abandonată a fostei grădini de vară şi a terenului de sport al Pedagogicului, ceea ce oferă un anume pitoresc locului, mai ales că pe aici se adună şi ceva păsări cântătoare, lucru destul de rar mai nou în Sibiu.
Concluzie: Manejului este o stradă frumoasă şi liniştită (cât de cât), însă extrem de neglijată din multe puncte de vedere, mai ales cel turistic. Iar cu un panou informativ nu se face primăvară. Cum am spus, oricând poate concura cu „cea mai frumoasă” pentru că are porţiunea aceea din zona Turnului Bărbierilor care este unică în oraş. Numai că strada e trasă înapoi de mâzgălelile care au invadat pereţii şi posul de transformare, accentuându-se astfel starea de neîngrijit şi de abandonat. Cu un altfel de iluminat decât măgăoaiele acelea existente, ar fi fost ceva aparte cu magnet şi la localnici, şi la turişti. Locuri de „consumat” nu mai există, de când barul a fost închis. Nici magazine. Aşa, sănătate bună. Loc pe care să-l vezi doar aşa, cu o mare doză de bunăvoinţă. Dar dacă stai să te gândeşti şi ori eşti un localnic care îţi iubeşti încă oraşul, ori un turist amator de altceva decât de monotonia din centru, merită un drum pe acolo.