Născută pe 14 februarie 1936, la Cluj, într-o familie profund credincioasă, Amalia a fost încă din tinerețe o elevă excepțională, absolvind liceul cu media 10.Totul părea să o ducă spre o carieră academică. Însă destinul i-a fost frânt brutal: în 1949, tatăl ei a fost condamnat politic de regimul comunist, iar acest stigmat i-a blocat accesul la studii universitare.
Viața ei a luat atunci o altă direcție. S-a dedicat familiei, muncii și responsabilităților cotidiene, lucrând în sectorul TESA și implicându-se inclusiv ca lider sindical. Dar dorința de a învăța nu a dispărut niciodată. A rămas acolo, tăcută, dar vie.
După o viață întreagă în care a pus pe primul loc datoria și familia, la 87 de ani, Amalia Tușa a făcut un gest care i-a uimit pe mulți: s-a înscris la Facultatea de Teologie Ortodoxă din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca.
Astăzi, la 90 de ani, este cea mai vârstnică studentă din România și se află în ultimul an de studiu, lucrând la licență, cu o temă profundă: „Rahela și Lia în Vechiul Testament”.
Pentru ea, credința și învățarea merg mână în mână.
„Eu tot timpul mă rog. Psalmii îmi plac foarte mult. Psalmul 50 îl știu pe de rost, pe ceilalți îi citesc. Știu și multe rugăciuni, chiar și pentru preoți…”
Viața nu a fost deloc ușoară. A trecut prin încercări, pierderi și nedreptăți, dar nu a lăsat nimic să o învingă. Din contră, fiecare obstacol a devenit o lecție.
„Orice primim, rău sau bine, să acceptăm, pentru că toate au un rost în viață. (…) Încercările îl apropie pe om de Dumnezeu.”
Optimismul ei nu este unul naiv, ci construit pe experiență și pe o forță interioară rară.
„Sunt o fire foarte veselă, foarte optimistă. Întotdeauna zic: «orice s-ar întâmpla, putea să fie și mai rău».”
Chiar și atunci când vorbește despre fragilitatea vârstei, o face cu umor și credință:
„Mai cad așa, dar nu contează. Dumnezeu mă ridică și nu mă lasă chiar să-mi frâng capul.”
Pentru Amalia Tușa, viața nu înseamnă resemnare, ci mișcare continuă. Este activă, implicată și curioasă:
„Sunt foarte activă. Îmi plac pictura, literatura, fac teatru, dansez. Îmi place grozav să dansez.”
În fiecare zi, urcă zeci de trepte pentru a ajunge la cursuri, nu doar ca exercițiu fizic, ci ca simbol al luptei de a rămâne în picioare, indiferent de vârstă.
„La 90 de ani urc 65 de trepte ca să rămân în picioare.”
Dar poate cea mai puternică lecție pe care o transmite nu este despre studii sau vârstă, ci despre sensul vieții:
„Îmi place să învăț. Toată viața am învățat și sunt dornică de lucruri noi. (…) Cu toate suferințele și încercările vieții, sunt un om fericit. Niciodată nu sunt singură. Dumnezeu este lângă mine.”
Povestea ei demonstrează că visele nu au termen de expirare. Le poți amâna, dar nu trebuie să le abandonezi niciodată.
SURSĂ FOTO: basilica.ro