Aș putea gândi de ce Duminica acesta, a Sfântului Ioan Scărarul, poartă cu sine în miezul ei două Evanghelii:Vindecarea fiului lunatec (Marcu 9.17-32) șiPredica de pe Munte -Fericirile (Matei 5.25, 5. 1-12). Cea dintâi are drept cheie de înțelegere exclamația tatălui feciorului lunatec:Cred, Doamne, ajută necredinței mele! Iar cea de-a doua exclamația Fiului Tatălui ceresc venit să ne vindece pe toți de somnambulismul sufletesc:Fericiți cei care!…
Meditativ și ascetic deopotrivă, Sfântul Ioan Scărarul devine astfel protectorul celor care caută vindecare sufletului ca unui copil aflat în ispita fazelor de lună. Tare îmi sună a vindecare de silogismele aiuristice ale indisciplinatei religiozități moderne. Care de multe ori ne aruncă în foc și de multe ori în apă. Și pe care Ucenicii lui nu o vindecă pentru că mereu o ascundem după lege, după rațiunile de a fi ale unei lumi care se bazează atât de mult pe creier, încât și-a creat unde creier care se cheamă Inteligență Artificială. Un sincretism penibil care inflamează sufletele lipsite de iubire ori aflate la marginea unor fericiri buruienoase, lipsite de seva Împărăției.
Poate că recitind în tihnă Scara Sfântului Ioan redescoperim în adânc cumințenia liniștii urcușului duhovnicesc. Care se face pe tăcute, concentrat, păstrând la îndemână Fericirile prin care Hristos Domnul ne cucerește sufletul și ne topește inimile.
Postitorul Ioan Scărarul ține din plin partea cunaoșterii prin smerenie. Pune Fericirile fundament urcușului duhovnicesc și spune laolaltă cu Părinții Filocalici că măsura îndeplinirii fericirii noastre umane este măsura împlinirii poruncilor. Se aude glasul Domnului din opera sa cum ne încurajează, cum motivează prin glas de om strădanie de om și prin har dumnezeiesc pe cei care cultivă zel duhovnicesc.
Așezată la îndemâna noastră, tainica strădanie a Sfântului Ioan ne descoperă că viața duhovnicească este un urcuș în care fiecare ispită este biruită nu doar prin virtutea pe care o așezăm echilibru vieții noastre, ci prin tainicul efort de a nu ne pierde omenia. Prin efectiva îngăduire a lui Hristos în lucrarea inimii noastre. Nimic din toate acestea însă nu se pot fără exercițiul credinței pocăite:Cred, Doamne, ajută necredinței mele…
Nu suntem perfecți – îngăduiți-mi să zic, „slavă Domnului” -, iar efortul nostru, strădania noastră de a fi, nu vizează perfecțiunea. Biserica nu este un curs de perfecționare. Ci un spațiu al sfințirii. Al așezării sufletului în lucrarea sfințitoare pe care Fericirile le creionează asemeni unei hărți de devenire întru ființă.
Unora le iese efortul din prima. Pentru noi, ceilalți, luptătorii cu sine și păcatele proprii, efortul e mereu susținut de Harul prin care Dumnezeu face posibil izbăvirea din foc și apă, din netrebnica lucrare a păcatului.
Să credem în Dumnezeu și să pocăim sufletele noastre. Știind că adevărata Fericire rămâne aceea dobândită din mila lui Dumnezeu în viețile noastre. Bieți „scărari” în căutarea fericirii…