În acest an s-au împlinit 235 de ani de la înaintarea memoriului pentru drepturi egale al ardelenilor din Transilvania către împăratul habsburgic Leopold al II-lea, Supplex Libellus Valachorum – 1791. Tribuna va prezintă o retrospectivă a evenimentelor petrecute spre sfârşitul secolului al XVIII-lea şi contextul politic de atunci. Articolul este realizat în colaborare cu istoricul sibian Rafael Ţichindelean. Printre iniţiatorii şi susţinătorii principali ai memorandumului se numără doi sibieni care au marcat epoca în care au trăit, în speţă sădenii Samuil Micu şi Ioan Piuariu Molnar.
Adesea când ne gândim la identitatea românească avem în minte o înșiruire de trăsături de caracter, de tradiții și obiceiuri, de practici politice și sociale, de tipare culturale și lingvistice definitorii, însă românul interesat de propriul său trecut își poate proiecta în minte un întreg expozeu alcătuit dintr-o multitudine de evenimente istorice mai relevante care au dus la trasarea, afirmarea și conturarea unei identități proprii. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, mișcările naționale din centrul și sud-estul Europei intră într-o nouă etapă de dezvoltare, acestea se desfășoară pe fundalul evenimentelor provocate de Revoluția Franceză și luptei pentru democrație.
La sfârșitul secolului al XVIII-lea, Transilvania era parte integrantă a Imperiului Habsburgic, iar în acest context politic, românii își declanșează o nouă fază a mișcării lor naționale, care capătă de această dată o formă programatică, petițională, cunoscută sub numele de Supplex Libellus Valachorum. Acest Supplex a reprezentat una din cele mai importante inițiative și acțiuni politice românești de la sfârșitul secolului al XVIII-lea din Transilvania. În termeni simpli, acest document a fost o petiție a românilor adresată împăratului habsburgic Leopold al II-lea (1790-1792). În esența lui, redată prin termeni mai complecși, documentul a reprezentat primul program politic coerent al românilor din Ardeal și marchează începutul afirmării moderne a acestora, exprimând revendicarea lor de a fi recunoscuți ca națiune egală în cadrul Imperiului Habsburgic. Principalul factor care a determinat apariția acestui document a fost situația politică și socială a românilor transilvăneni. În societatea din Transilvania încă funcționa sistemul medieval „Unio Trium Nationum” sau sistemul „națiunilor privilegiate” (maghiari, sași și secui), care asigura acestora drepturi politice, reprezentare în Dietă și privilegii juridice. Românii, deși în majoritate numerică, nu erau recunoscuți ca fiind națiune politică sau privilegiată și aveau acces foarte limitat la viața politică și la funcțiile publice. Pe deasupra, aceștia erau în mare parte iobagi (țărani aserviți). Apariția Supplex-ului a fost stimulată de apariția și răspândirea masivă pe plan european a ideilor și influențelor Iluminismului în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Intelectualii români, grupați în jurul Școlii Ardelene, încep să formuleze o serie de revendicări politice bazate pe ideea latinității românilor și utilizând argumente istorice care să dovedească legitimitatea românească în spațiul transilvănean.
Radiografia Europei de la acel moment
Moartea împăratului Iosif al II-lea a fost urmată, în condițiile și contextul expansiunii Revoluției Franceze, de o criză a reformismului iosefin, manifestată prin revocarea reformelor și ascensiunea nobilimii, dornice de o restaurare a situației politice anterioară reformelor. Nobilimea decide să profite de pe urma vulnerabilității
imperiului și dificultăților cu care acesta se confrunta, urmărind anularea efectelor produse de reforme și revenirea la vechile prerogative provinciale, fiind opozanți convinși ai politicii centralizatoare a reformelor iosefine. Pe acest fond al tensiunilor tot mai pronunțate în imperiu, puterea și coroana sunt preluate de împăratul Leopold al II-lea, fratele lui Iosif al II-lea. Acesta și-a dorit să continue tradiția reformatoare a familiei sale, însă abordează într-un mod mai temperat situația internă lăsată în urmă de fratele său, fiind deschis la dialog cu structurile locale de putere existente și atenuând tendințele centraliste. Noul împărat inaugurează o politică bazată pe legătura cu structurile juridico-constituționale și pe compromisuri cu nobilimea. Nobilimea era la rândul ei nevoită să accepte un dialog deschis cu Viena și să ia în considerare dezideratele și doleanțele națiunilor din imperiu, întrucât spiritul revoluționar propagat din vest devenea din ce în ce mai efervescent, iar antecedentele conflictuale cu iobagii din Transilvania, concretizate în celebra Răscoală a lui Horia (1784), erau încă proaspăt imprimate în mentalitatea și memoria acesteia.
Replica elitei româneşti
Printre primele decizii majore adoptate în timpul lui Leopold al II-lea se numără revenirea în Ungaria și Transilvania la regimul politic bazat pe stări. Națiunile privilegiate au primit șansa de a-și formula dezideratele față de Viena în cadrul Dietelor convocate în Ungaria și apoi în Transilvania (1790), însă și românii primesc cu aceste ocazii oportunitatea de afirmare. Desigur, Dieta își păstrează specificul de funcționare pe baza națiunilor politice și privilegiate și a religiilor oficiale acceptate. Aceasta întrunea 417 membri, dintre care 296 erau regaliști și alți dregători, iar numai 121 de membri erau reprezentanți aleși. În mod real, nobilimea deținea mai mult de 350 de membri. Din punct de vedere etnic, componența Dietei era următoarea: 90% din membri erau maghiari (plus secui), 10% din membri erau sași, iar românii aveau un singur reprezentant, pe Ioan Bob, episcop greco-catolic.
Elita intelectuală românească, formată și educată în spirit iosefin, iluminist și reformist, dorește să asigure o continuitate programului politic național. Intelectualii români, tot mai consistenți numeric, se afirmă puternic în societate. Aceștia au studii superioare realizate la Viena sau Roma și au o mai mare diversitate socio-profesională, deținând funcții în ierarhia ecleziastică superioară și în diferite structuri instituționale și/sau din societate. Desigur, pe lângă cei din rândul clerului (preoți, protopopi), se mai pot număra și istorici, juriști, filologi, pedagogi, dascăli, funcționari mici, ofițeri militari etc.Principala revendicare, care va deveni laitmotiv, este egalitatea cu celelalte națiuni conlocuitoare privilegiate și integrarea în viața politică.
Centrul mișcării este stabilit la Oradea, iar aceasta va fi susținută de episcopul greco-catolic Ignatie Darabant, care va și înainta Supplex-ul Consiliului de Stat din Viena. Supplex Libellus Valachorum (1791) a fost o lucrare de colaborare națională, elaborată de personalități de renume ale Școlii Ardelene: Petru Maior, Gheorghe Șincai, Samuil Micu (teolog greco-catolic și istoric, filolog român, născut în Sadu, Sibiu, nepotul episcopului unit Inochentie Micu-Klein), Ioan Piuariu-Molnar (primul medic titrat român, născut în Sadu, a practicat profesia de medic la Sibiu), Iosif Meheși, Ioan Para, Budai Deleanu, precum și alți istorici, juriști, preoți și laici, greco-catolici și ortodocși. Supplex-ul a fost semnat în numele națiunii române de către reprezentanții claselor sociale libere și trimis la Viena împăratului Leopold al II-lea în anul 1791.
Samuil Micu a marcat Şcoala Ardeleană
Samuil Micu a fost un teolog român greco-catolic, istoric, filolog și filosof iluminist, scriitor și traducător, reprezentant de frunte al Școlii Ardelene. S-a născut în septembrie 1745, în localitatea Sadu, Scaunul Sibiului, Principatul Transilvaniei și s-a stins din viață la data de 13 mai 1806, în Buda, Ungaria. El a fost nepotul lui Inochentie Micu-Klein, episcop unit român. Primele studii le desfășoară la Gimnaziul din Blaj, pe care le finalizează în 1762, urmând să se călugărească în Ordinul bazilian. Devine ieromonah și își continuă studiile la Seminarul „Buna Vestire”. Urmează apoi studii teologice și filosofice superioare la instituții academice importante din Imperiul Habsburgic, precum Colegiul „Pazmanian” din Viena și Seminarul Sancta Barbara (Viena). După ce revine în Blaj, la mănăstirea „Sf. Treime”, se dedică în întregime studiilor teologice, istorice, lingvistice și traducerilor. Spre sfârșitul vieții devine cenzor de cărți românești care apar în cadrul Tipografiei Universității din Buda. Pe lângă contribuția adusă petiției Supplex Libellus Valachorum, Samuil Micu a avut un rol major în dezvoltarea culturii române moderne. El a lăsat în urma sa o monumentală operă istorică, teologică, lingvistică etc., scriind numeroase lucrări istorice și de teologie. Spre exemplu, lucrarea sa „Brevis historica notitia originis et progressus nationis Daco-Romanae, seu, ut quidem barbaro vocabulo appelant Valachorum, ab initio usque ad seculum XVIII, realizată între 1773-1778, emite teorii asupra originii și etnogenezei poporului român, utilizând argumente legate de latinitatea limbii române și continuitatea daco-romană. Astfel, Micu devine unul din deschizătorii de drumuri pentru școala latinistă din Transilvania. Opera sa, „Carte de rugăciuni pentru evlavia omului creştin”, din 1779, este prima carte din cultura românească scrisă cu litere latine, un prim pas important al Școlii Ardelene. „Elementa linguae Daco-Romanae sive Valachicae”, scrisă de Samuil Micu în 1780, este considerată a fi prima carte de gramatică sistematică a limbii române. Una din cele mai importante realizări ale sale a fost participarea la redactarea „Bibliei de la Blaj”, din anul 1795, prima traducere completă a Bibliei în limba română realizată în mediul greco-catolic. „Biblia de la Blaj” este considerată a fi una din capodoperele culturii și literaturii române din toate timpurile, fiind un punct de referință important în studierea limbii române literare. Samuil Micu contribuie mult la dezvoltarea limbii române literare. El a fost unul din primii români care au experimentat în poezie cu rima albă. Samuil Micu a fost unul din fondatorii gândirii istorice moderne românești, a fost un promotor al ideilor iluministe în cultura română și un cărturar iluminist care a contribuit decisiv la afirmarea identității culturale și istorice a românilor din Transilvania la sfârșitul veacului al XVIII-lea.
Despre IOAN PIUARIU-MOLNAR
Ioan Piuariu-Molnar a fost primul medic titrat român, oculist renumit, filolog și traducător. Acesta s-a născut în anul 1749, în localitatea Sadu, Scaunul Sibiului, Principatul Transilvaniei și a încetat din viață în data de 16 martie 1815, la Cluj, Principatul Transilvaniei. A fost fiul preotului Ioan Molnar și fratele celebrului preot Popa Tunsu. Absolvent al liceului săsesc din Sibiu, acesta învață latina, maghiara și germana, urmând ca apoi să se dedice imediat domeniului medical. Între 1769-1770 se află în Banat, la Orșova, apoi devine medic al regimentului românesc de graniță I. Pleacă din Banat și se îndreaptă spre Viena, pentru a urma studii superioare de medicină în vederea specializării conform dispozițiilor imperiale. La 24 octombrie 1774 obține titlul academic de „magistru oculist”, primind dreptul de a practica în întreg imperiul austriac. Ioan Piuariu-Molnar devine primul medic român posesor al unei diplome oferite de celebra instituție vieneză. Acesta devine primul medic român oftalmolog și își practică medicina în numeroase orașe din Transilvania.
În 1776, Guberniul Transilvaniei îl angajează în poziția de „medic al săracilor”, fiind singurul medic de acest gen din țară, iar majoritatea pacienților neavând fondurile necesare achitării unor astfel de servicii. El primește misiunea de a pregăti și alți medici oftalmologi. În 1776, Cancelaria Transilvaniei îi oferă, cu sprijinul guvernatorului Transilvaniei Samuel von Brukenthal, o bursă pentru a studia cursuri de chirurgie la Universitatea din Viena. El studiază medicina la Universitatea din Viena, unul din cele mai prestigioase și importante centre medicale ale Imperiului Habsburgic, urmând să finalizeze cursurile în 1778. Faima și renumele sunt răspândite peste tot în Transilvania, dar și în afara ei, inclusiv în Țările Române. El ajunge să fie solicitat chiar la Viena pentru a trata boli în domeniul său. Ioan Piuariu-Molnar s-a remarcat prin tratamentele și intervențile eficiente pentru bolile de ochi, prin introducerea unor metode medicale moderne în practica din Transilvania și prin activitatea de medic în serviciul autorităților imperiale. În 1781 se mută la Sibiu când este și inclus în faimoasa lojă masonică a Sfântului Andrei. În 1791 este numit profesor de oftalmologie în cadrul Liceului medico-chirurgical din Cluj. Pe lângă neobosita și complexa activitate medicală, Ioan Piuariu-Molnar întreține și o activitate culturală și politică, fiind implicat în mișcarea culturală și națională a românilor din Ardeal.
El susține în mod energic dezvoltarea învățământului și culturii române, devine un reprezentant al Școlii Ardelene, colaborând adesea cu intelectualii din cadrul acesteia și participă la inițiativele care au susținut revendicările românilor din Transilvania, în contextul documentului Supplex Libellus Valachorum, la care își aduce și el contribuția. Pe lângă toate acestea, notabile sunt și implicările sale în mișcări populare de masă și răscoale țărănești, dorind să contribuie la dobândirea emancipării țărănimii. Spre exemplu, în Răscoala lui Horia se implică în calitate de mediator, deși nu aprobă abordarea revoluționară, considerând că este nocivă intereselor largi ale țărănimii. Rapoartele pe care el le întocmește portretizează cele mai fidele descrieri ale stării răsculaților.
Având conexiuni și influențe în rândul nobilimii din Transilvania și Viena, acesta încearcă să îmbunătățească situația țăranilor români. În timpul vizitei lui Iosif al II-lea în Transilvania, Molnar îl întâmpină pe împărat la Sadu și îi expune problemele țăranilor români. Molnar este unul din românii care redactează în secolul al XVIII-lea o serie de petiții și memorii pe care le înaintează Vienei, cu scopul de a milita pentru ameliorarea situației țăranilor români și îmbunătățirea sistemului de educație.
Începând cu anul 1789, Ioan Piuariu-Molnar încearcă în repetate rânduri să înființeze un ziar al românilor, prima inițiativă fiind intitulată „Wallachische Zeitung fur den Landman”, însă toate încercările lui vor eșua, acesta lovindu-se de refuzul autorităților națiunilor privilegiate și de opoziția Cancelariei Transilvaniei. Ioan Piuariu-Molnar traduce și popularizează o sumedenie de cărți, iar la moartea sa lasă posterității o bogată operă literară și științifică. El publică prima lucrare științifică medicală, cu titlul „Sfătuire către studenții în chirurgie”, în 1793.
În 1785, Molnar publică la Viena lucrarea „Economia stupilor”, prima lucrare de economie a românilor. Lucrarea este împărțită într-o secțiune teoretică și într-una practică și oferă sfaturi pentru dezvoltarea eficientă a apiculturii. El mai publică și o importantă gramatică româno-germană („Gramatică română pentru germani”) și un dicționar român-german („Deutsch-walachische Sprachlehre”), în mai multe ediții. Relevantă și semnificativă este și lucrarea sa despre retorică: „Retorica, adica învațătura și întocmirea frumoasei cuvântări”, publicată în 1798. Ioan-Piuariu Molnar a fost un pionier al oftalmologiei în spațiul românesc, un medic și un intelectual iluminist desăvârșit, aducându-și contribuția atât la dezvoltarea medicinei, cât și la afirmarea culturii și drepturilor românilor din Transilvania.